PInguinii și problemele lor

       Pisică-mea mănâncă mere.  Greu cu diacriticele. Nici ea nu le mănâncă de-adevăratelea. Pinguinii, ființele mitologice ale imaginației noastre, au o viață foarte tristă. Oamenii, ființe ciudate ale imaginației pinguinilor, au o viață foarte tristă. Oamenii, ființe permanente ale imaginației noastre, au o viață și de-aceea sunt triste.

Să vorbim cu sens e o libertate care te amuțește. Spune cuiva să facă orice și îl blochezi. Burebista, Deceneu. A vorbi singur e nebunie. A scrie singur e literatură.
Ioan s-a pus la somn devreme. S-a trezit într-o capiță de fân, pe cand tatăl său îl striga furios. Acum era Ion. Un Ion care a adormit în momentul nepotrivit, iar la trezire își amintea vag un vis despre altceva. Visase, ca și cum trăise, obiecte în care băgai viață. Și orișicâtă viață băgai, nu se umpleau. Oamenii au construit locuri protejate unde să le ascundă,și totuși să le deschidă cu o cheie de acasă. Seara, sau oricând aveau vreme, dar mai cu seamă în timp sau imediat după ce trăiau ceva, băgau viața în bucăți în obiectele acelea neîndestulate. Și era un fel de concurs nerecunoscut între ei, care să hranească obiectele cu o viață mai bună. Mai frumoasă, mai sociabilă. mai plină de prieteni, de călătorii, de împliniri. Iar neîmplinirile de obicei le țineau pentru ei, considerau că nu sunt hrană bună.

  - Încetează! Văd încotro te îndrepţi...e o problemă reală, nu zic nu...dar parcă prea s+a aruncat un văl comercial pe ea. Parcă e clişeu chiar şi când se abordează dintr-un unghi nou. Tehnologia, dragule, tehnologia! Păi nu poţi să arunci totul în cârca ei: moderniştii te vor considera neadaptat, îmbătrânit şi nerealist. Şi ar avea dreptate. Tehnologia e aici să ne facă viaţa mai uşoară, vor spune entuziaştii.  Uite, hai să gândim logic. Pasul unu, am identificat existenţa unei probleme, dar ştim aşa, la modul general, că ar fi una. De fapt, vedem mai multe mai mici: topirea gheţarilor, săracie, păduri distruse, animale şi plante pe cale de dispariţie, violenţă. Cauza comună, sau măcar un fir între ele ar fi...un defect uman. O lipsă de implicare, indiferenţă. Da, dragul meu. Ne-am săturat şi de asta, de activişti care ne arată cu degetul la toate colţurile şi pe toate paginile de net. În plus, industria nocivă chiar sporeşte, sub o mască  verde de eco şi bio şi activist propagandist. Mai mult, ce vrei să fac eu? Sau vecinul de blog, colegul de serviciu?  N-o să ne lăsăm toţi familiile şi jobul să mergem să ajutăm pinguinii.  Nu, nu sunt absurd, deşi îi admir din suflet pe cei care se dedică unei cauze altruiste. Dar fiecare dintre noi distrugem lumea prin omisiune. De exemplu, azi când ai văzut doi copii îmbrâncindu-se pe stradă şi vorbind vulgar, ai făcut ceva? Nu, ai trecut mai departe, blamându-le părinţii de ignoranţă şi educaţie precară. N-ai făcut nimic, ba chiar te-ai făcut ca nu observi şi te-ai îndepărtat repede, nu cumva să te prindă la mijloc în scandalul lor. Sunt copii, ai zis, poate se mai schimbă în timp. Sau în orice caz, e vina părinţilor şi a profesorilor. Şi punct, ai pasat răspunderea altcuiva. 

#eco #bio #green #notmyproblem

Mahabharata

 Nu ar trebui sa vă spun asta, dar "mahabharata" a fost multa vreme parola mea de hotspot pe telefon. 

Era un cuvânt învățat la ora de istorie dintr-a V-a, care era mai degrabă un fel de cultură generală a Orientului Antic, când domnul Anton ne-a spus, cu seriozitatea obișnuită, să punem bine caietele, că ne va da lucrare de control în clasa a VII-a. Pentru niște puști la pubertate, 2 ani păreau o veșnicie, așa că eram siguri că domnul Anton va uita să pună în practică amenințarea. Ne-am luat totuși măsură de precauție și i-am întrebat pe colegii de la clasele mai mari dacă au pățit și ei așa ceva. Veridictul a fost implacabil, caietul trebuia păstrat cu sfințenie. Și da, după alte 3-4 semestre, navigat printre secole și culturi, domnul Anton a intrat la clasă și a zis "Lucrare de control. Cultura și civilizație Orientului Antic și a Greciei Antice ", de parcă lecția fusese ieri.  Era dur, adică avea așteptări mari. La costum, cu ziarul mereu la purtător și discret, glumea îndeajuns cât să simțim că îi trecuseră prin față cel puțin 10 000 de generații de adolescenți nazbâtioși, dar mereu ne punea să muncim pentru fiecare punct în plus. 

Am avut 8, 9 și 10, cele mai muncite note de 10 pe care le puteai primi de un profesor. 

Tot din cauza dumnealui am stat prima data 4 ore într-o bibliotecă, spilcuind din volumele lui Eliade despre istoria religiilor. Nu aveam internet prin 2005, nici mobil, iar în ziua aia am uitat că trebuia să fiu acasă demult, pregătindu-mă pentru o nuntă. Cred că am fost printre puținii copii certați că am stat la bibliotecă. Dar țin minte și acum cele 5 coli subliniate cu creionul pentru a ține rândul drept și scrise cu stiloul, cu litere majuscule urâte HISTORIA, MAGISTER VITAE. 

Și a fost, fără să ne dăm seama atunci, unul dintre marii noștri dascăli ai vieții.

Prin clasa a noua, în primul an de liceu, dezrădăcinați de școala copilăriei, cred că îi duceam dorul, desi toți ne arătam bucuroși că am scăpat de orele așa grele. Într-o vacanță de sărbători, când am ieșit cu foștii colegi de clasă, ne-am gândit că ar fi frumos și amuzant să mergem să îl colindăm, în Ajun de Crăciun, pe proful de istorie. Nu mai făcusem asta de mici. Am urcat în scara de bloc întunecată, domnul Anton ne-a răspuns suprins, sobru ca de obicei, dar bucuros de vizită. Sau așa îmi place să imi amintecs, ca de fapt nu cred că a apucat să spună ceva dupa ce a deschis ușa, noi am început zâmbind să cântăm, cu forță, mândri că ne data asta îl luasem noi pe dumnealui prin surprindere. Cântecul s-a terminat și domnul Anton ne-a spus că revine imediat și atunci ne-am dat seama că, după obicei, ar fi trebuit să ne dea răsplata colindătorilor, dar cum să primim noi ceva de la domnul profesor, că știam că salariile de profesor sunt mici, iar noi venisem doar să îi facem o vizită copilărească, nu să îi luăm banii, așa că ne-am rușinat și am fugit până să apuce să vină înapoi. Eram deja copii mari, dar nu îndeajuns de mari încât să știm că ar fi trebuit să rămânem pe loc. Nu știu despre ceilalți colegi, dar cred că ani la rând ne-am simțit apoi prost că am fugit și aveam impresia că domnul Anton va fi supărat pe noi mereu și ne va ține minte. 

Am crescut, ne-am vazut de vietile noastre si am plecat din oras. Il mai vedeam rar, de departe, cum urma acelasi traseu spre scoala, in camasa si cu ziar, gata sa ii poarte si pe alți elevi prin Grecia Antică si prin gădinile Semiramidei. Si la fel ca noi, si ei se temeau și il respectau în același fel, mergând tăcuți spre clase când suna clopoțelul.  După alți câțiva ani, am auzit că s-a pensionat, lucru care părea absolut imposibil, elevii cum mai învățau istorie?  Așa a fost și lectia despre Căderea Romei. Cum să înveți 2 ani despre romani și apogeul civilizației și apoi să cadă? 

După ani, după un alt ajun, am aflat că a murit. Și am mai aflat că de fapt va trăi în continuare prin generații întregi de elevi care au exact aceleași amintiri despre dumnealui.  

02.01.2023

Oglinda

Am fost ieri la țară, un loc drag unde ajung doar de două-trei ori pe an. Un sat de câmpie cu ulițe mici, oameni gospodari, bunici care tresară când aud o masină la poarta :”Or fi venit nepoții  în vizită?”.

Un loc al statorniciei, în care te întâmpină pe străzi, reconfortant,  aceleași fete de când te știi. Mai puțin cei despre care afli că au murit.  Personajele sunt aceleași, timpul se succede în anotimpuri, generatii, nunți, nașteri și înmormântări. Nașteri mai puține, că tinerii au plecat la oras. Morți mai multe, că deh…

Nea Ursu a murit la câteva săptămâni dupa sărbătorirea vârstei de 100 de ani. A venit și televiziunea la ziua lui!, zice, parcă cu un strop de invidie, un vecin.

“Doamna”,  un alt personaj al locului  în tinerețe a fost profesoară de română, a avut ca elevi cam tot satul, de la 60 de ani în jos. Doamna are acum 97 de ani. Și se ține bine. Când eram mai mică și mergeam în vizită (prinsese drag de mine) ne servea mereu  chiseaua cu dulceață de trandafiri, facută de dumneaei. Apoi mă întreba de școală, ce vreau să fac când mă fac mare. Și povestea de nepoți. Are mai mulți, dar unul i-a murit, focul ei…. În fiecare an, aceleași vizite, conversația după același ritm. Dupa o vreme, a început să ne servească cu ruladă și miniscroissant. Nu mai făcea dulceață, iar din oraș găsești  să cumperi de toate. Nu la fel de gustoase, totuși. Acum mă întreabă cum e la muncă. Și când mă mărit. 

A fost o zi însorită de toamnă, numai bună de stat la un pahar de vorbă pe langa un grătar cu verii, unchiul și mătușa. “Ce mai faceti, ce planuri aveti, măi copii?” Discuții relaxate, glume. Ne vedem rar.

Pe seară, când ne alungase frigul în casă, sună telefonul unchiului. “Alo! Aoleu..când, acuma? Săraca…”

Murise tușa  Gigica, vecina de peste drum. Era bătrână, trăgea să moară de câteva zile. Doar pe băiat  îl mai avea. El, singur, nu știe ce să facă acum.

Unchiul pleacă, ne spune că se va întoarce târziu. Matușa ia telefonul : Tușa Ioana, să nu te sperii, dar a murit tușa Gigica. Vin sa vă iau, să o îmbăiem.  Tușele astea au crescut împreună pe uliță, au îmbătrânit împreună, acum se îngroapă una pe alta. Ordinea nu o știu, dar rânduielile le au pregătite.

De dimineață, ne-am strâns iar toți la cafea..Unchiul mai nedormit, normal… Între timp, un alt vecin mai nimerește pe la noi. O namilă de om, zâmbitor ca Moș Crăciun: -Dane, de la salata ta am răcit! “-Păi cum așa?”îI ntreabă unchiul. “ –Eh, am mâncat de poftă toată farfuria…apoi m-am trezit la miezul nopții stricat la stomac.. și cum am stat eu așa, tremurând de frig  în fundul curții...iaca!” Continuă cu voie bună, cu povești despre pisici, tinerețe.  Seamană cu Moromete, vorbește rar și apăsat:  -Plecați și voi în Anglia, eh? Haha, să va dau eu o adresă...am un nepoot...director la Rolls Royce, o piticanie! Dar are un cap… și-a luat iaht, motociclete, avion. Auzi, avion?! Ce-i  trebuie lui avion? Și am vorbit cu el..  Când vin și eu să ma plimbi cu iahtul? Și știi ce mi-a zis?!” Păi vino, dar nu știu dacă am timp…” Auzi! N-are timp. O piticaniee, dom’le, atâtica este…. Dar are un cap...nu degeaba director. Dar n-are nimic altceva în capul ăla”. La plecare, către matușă-mea: - Auzi, dacă iti aduc niște făina faci și tu niște gogosi pentru diseară, pentru tușa la priveghi? Hai, că e de-a noastră.

Suntem gata de plecare spre București. Am pus în masina pachetele, brânza, dulcețurile, murăturile.

-Auzi, nu mergi și tu să pui o lumânare la mort? îi spune mătușa vărului meu. - Nu merg, răspunde sec.

-Dar tu, Mirela, ce zici? Hai, mergeți împreună, sunt toți vecinii acolo…

-Nu, ne pregătim de plecare acum. Am refuzat din încăpățânare, nu aș fi vrut ca ultima imagine pe care o am dintr-o vizită la țară să fie asa.  Mi-o aminteam pe tușa stând în poartă, ghemuită pe un scaunel, cu ochii spre ulită. An dupa an, era tot acolo.  Din poarta ei vedea toată strada, și privea așa ore întregi.

O moarte la sat e altceva. Obiceiurile acestor momente, oricât de absurde îmi păreau, cred ca au rolul lor. Vecinii se strâng lângă familia decedatului, îi ajută sa treacă mai ușor prin asemenea momente. Bătrânele știu tot ce se face, cum se face, câte oale, câtă colivă, câte prosoape. Zumzăie de colo colo, dau impresia că totul e sub control, că e o rânduială și o procedură standard care te va ajuta să treci cu bine peste moment. Mai ales în cazul asta, cand omul s-a trezit singur cu mama moartă în casă.

Da, simt un anumit disconfort când scriu despre asta. Stau acum în București, la etajul 7, în fața laptopului, și tastez stări de spirit și oameni parcă din alte veacuri, deși totul s-a petrecut azi. Se aude vecinul de sus înjurând, câteva obiecte grele scot un sunet surd  în tavan. Nu, la el nu m-aș duce daca aș avea vreo problemă.  La o sută de kilometrii depărtare însă  niște oamenii stau cu lumânări pe lângă un sicriu, manâncă gogoși și spun povești din tinerețe.  Și asta face mai mult decât orice firmă de funeralii cu program nonstop de pe strada Lizeanu.

M, dec 2016

Zece mii de fericiri

M-am lovit de o afirmație :"Dacă aș putea să o iau de la capăt, nu aș schimba aproape nimic la viața mea".  Și apoi aveai de ales între acord total și dezacord extrem.  Și nu am știut, pentru câteva momente, ce sa aleg. Până la urmă, poate e normal să nu știi. Da, aș schimba chestii.  Să mă gândesc exact câte și care ar fi acelea e greu. Dar nu aș vrea să o schimb de tot, în ansamblu. Îmi place să-mi spun că sunt destul de mulțumită de viata mea. Am momente dese de fericire pentru care sunt profund recunoscătoare. Nu am probleme grave de sănătate, familia e bine, în limite normale. Ne-a fost și mai greu mai demult, așa încât apreciem schimbările pozitive. Și am mai aflat o sintagmă azi:" fericire subiectivă".  Mai scriu odată: nivelul de fericire subiectivă. Da, pare atât de.. de bun simt, nu, dar totuși de multe ori mă raportez la scala externă, și nu e ok.  Și cred că așa facem toți,  lăsăm exteriorul și reclamele să ne manipuleze. Fiecare ne cunoaștem doar nivelul maxim de fericire și nefericire pe care l-am atins. Și totul se împarte între cele două extreme. Ar fi trist să spui: Cel mai fericit moment al vieții mele e mult mai puțîn fericit decât momentul lui X?, mai ales când X are o altă zi perfectă pe Facebook.

 **

Move on.  Probabil proaspăta împlinită vârstă de 28 de ani mă face să arunc o privire mai atentă timpului. Da, știu că 28 e încă tinerețe, și chiar din aia bună. Nu mă plâng că îmbătrânesc, (pt că am de gând să fiu awesome la 90 de ani, cu zâmbetul pe buze), dar asta nu înseamnă că schimbările fizice și psihice nu mă afectează. E copleșitor, dar și o adevărata binecuvântare, să găsești chestii care să te impresioneze, oameni deosebiți cu povești extraordinare. E uneori surprinzător să îmi dau seama că  mă transform, că anumite lucruri mă afectează diferit. Mai am multe de învățat.

Hai să vedem câte zile înseamnă… puțin peste zece mii, mai exact 10230.  Wow. Am mai scris ceva pe blog atunci când aveam vreo 7000 de zile, încercăm să îmi amintesc 7000 de lucruri. Dacă îți amintești un număr de lucruri/întâmplări trăite cât numărul tău de zile plus unu, atunci e clar că cel puțin două dintre ele s-au petrecut în aceeași zi. E o idée care îmi produce plăcere, fără să înțeleg  exact de ce. 

Mostenirea Regelui

Pe 13 decembrie a sosit pe aeroportul Otopeni. Ceremonia a fost discretă, fără public mult. Până și jurnaliștii prezenți s-au simțit intruși. Militarii Regimentului de garda au fost actori fără cusur.

Îmi vin cuvinte mari în minte. Pentru cu nu am luat parte prea des la asemenea evenimente (deși particip la muulte ceremonii). Dar nu suntem oamenii care se ne asumăm cuvinte mari. Ne e rușine să spunem noblețe, demnitate, patriotism. Pentru că prea mult timp cuvintele astea au fost luate în bătaie de joc sau folosite că stindard al minciunii. Ar trebui să inventăm cuvinte noi pentru momentele acelea când, preț de câteva clipe, nu mai exiști cum te știai și crezi în ceva mai mult. 

Sambata dimineata nu stiam la ce sa ma astept. Si am ajuns intr-o Cale a Victoriei infranta si inflorita. O altfel de plimbare:muta, cu ochii in pamant. 

 Cred că oamenii au plâns un om frumos, în primul rând. Apoi au plâns a remușcare, pentru că nu și-au cunoscut regele. Și apoi au mai lăcrimat și pentru țară asta, a noastră și a nimănui. 

Am auzit vorbindu-se apoi de o pierdere generalizată a speranței.  Da, e păcat că majoritatea abia acum ne dăm seama ce a reprezentat Regele. Dar avem discursul și crezul lui, astea nu au murit, ni le-a lăsat moștenire. Avem ce învață de la el, din noblețea și modestia acestui om.  Demnitate, identitate,  memorie. E câte ceva de învațat pentru fiecare, ar trebui să fim recunoscători. 

Primăvară nenumărată

Şi-au pătruns in mine. Şi ticul, şi tacul.

De-atunci îmi vâjâie mereu urechea dreaptă.

Am descoperit ieri că tot postez, ocazional, din 2008.
Dar nu de-asta sunt aici. Încep mâine un capitol nou, şi vreau să îmi amintesc că am avut emoţii. Şi aşteptări. Şi nici n-am apucat să îmi iau la revedere, atât de repede s-au rostogolit lucrurile.
Momentan nu ştiu ce mă aşteaptă, şi totul pare nou, provocator. Peste câteva luni totuşi se va instala normalul (sper ca nu şi rutina), şi aş vrea să îmi amintesc de senzaţia şi aşteptările de azi.
Nu strică niciodată să te întorci la punctul 0, să arunci o privire ansamblu, şi să mai corectezi deviaţia, cât se poate.
Pe lângă asta, e copleşitor de primăvară afară şi înăuntru. Cât de mult ne afectează anotimpurile?

Goran Bregovic, concert la Arenele Romane

 

           Am fost toți un zâmbet! Scriu acum, cât e încă proaspătă senzația de la concertul de aseară.  A fost ca o petrecere bună, toata lumea dansat aproape fără oprire. Băiat fain Goran! A început cu Gas, Gas, iar apoi o piesă în română, despre care  ne-a specificat că e dintr-o colaborare anterioară cu Florin Salam.
           O paranteză: manele nu ascult. Fac parte din generația care a crescut când erau manelele la apogeu (se auzeau și  din masini cu volumul la maxim in intersecții, aveam audiții de la vecini în fiecare duminică), așa că am dezvoltat o fobie. Nimic rău în asta s-ar putea spune la prima vedere, doar că filtrul meu anti-manele nu lăsa să treacă nici muzică lautarească veche, romanțele, sau  tradiționala românească, balcanică, arabească și orice altceva nu era suficient de din Vest. Mda, am pierdut câteva cantece bune.
             Să revenim la nenea Goran și concertul lui. Atmosferă foarte tare, lume civilizată (pana și stewarzii care ne verificau biletele erau foarte de treabă), multi tineri. Am avut spațiu suficient pentru dansat, lumea zâmbea, am intrat în vorba cu vecinii ( sau cum se numește forma de interactiune în care dansezi, cânti  împreună și schimbi zambete?!) . Toti au plecat de acolo zâmbind si fredonând.

O poza de pe net.

  Și tot respectul pentru cei care au cântat și au dansat din tot sufletul.

 

Recomandări filme (actualizat)

Filme care mi-au fost recomandate (din surse de încredere), sau titluri de care mă tot împiedic pe net și aș vrea să le văd:
Top aleator

• Enter the void (2009) . De ce? Gaspar Noe
• Timbuktu (2014)  : notă bună pe IMDb, nominalizare Oscar, străin (nu Hollywood)
• Hukkle   (2002)    : pentru că Palfi- Taxidermia       
• Canin (2009)         : drama thriller, adolescenti izolati cu parinti nebuni. (cel putin asa pare la prima vedere)
• Drive (2011) : poveste buna, soundtrack excelent (Kavinsky in deschidere), stilul intens al lui Refn. Ah, si Ryan Gosling + Carey Mulligan.
• The Neon Demon (2016) : Nicholas Refn din nou. Oda frumusetii. Si urateniei ce o inconjoara. Culori intense, glamour, metafore, horror atat cat trebuie. Si Elle Fanning.   
• Mr. Pip (2012) : Drama, razboi, Hugh Laurie. Incepe ca un basm. L-am tinut minute cateva zile dupa. Gust dulce-amar. 

Lista e deschisă pentru recomandări din partea voastră, și o voi continua pe viitor.

Salutari din Zimnicea

           Weekendul trecut am ajuns in sfarsit, pentru vreo 2 zile, acasa. Acasa in Zimnicea, orasel sudic si insorit. 

Ajung cam rar, si trebuie sa recunosc ca nutresc sentimente contradictorii pentru acest orasel. Mai ales pe timpul liceului, si eu , ca majoritatea adolescentilor aveam dorinta de a "evada cat mai repede din acest oras mort in care nu se intampla nimic". Incotro? Cei multi plecau la facultate in Bucuresti. 

Am plecat si eu, dar spre Sibiu. 

Uite contextul: cand cauti pe net stiri despre Zimnicea,Teleorman, gasesti ori referinte geografice clasice "cel mai sudic punct al tarii", ori informatii despre cat de sarac este orasul, cu oamenii naivi 

prada reptilelor politice si prostiti de baronii locali (vezi scandalul cu Ioan Niculae- Interagro), oameni care muncesc fara sa isi vada salariul cu lunile pentru ca nu gasesc altundeva de lucru. 

      In contextul acesta, multa vreme nu i-am inteles pe colegii care au ales sa ramana acolo, pe un salariu de mizerie, sa faca de la varste fragede copii sau burta de la bere, mai ales stiindu-i pe unii dintre ei cu destul de mult potential. Cu timpul, mi-am dat seama ca nu am dreptul sa judec, unii dintre ei au avut motive financiare, familiale care i-au impiedicat sa isi continue studiile in alt oras, iar altii pur si simplu si-au gasit fericirea acolo. Un sot/sotie, o casa draguta intr-un oras linistit, un loc pasnic in care sa iti cresti copilul sunt poate impliniri pe care unii le gasesc foarte greu in tumultul vietii din orasele mari. 

      Dar nu am dreptul sa vorbesc despre ceea ce nu cunosc suficient, asa ca ma marginesc la perspectiva proprie. Iar zilele astea am fost placut surprinsa!

      In primul rand, cand iei o pauza de la Bucuresti si ajungi in Zimnicea, ai un soc: timpul parca se dilata! Totul se petrece mai agale, lent, si totusi ai timp sa faci o mie de chestii intr-o zi. Nu mai stai 2 ore in metrou  pentru a ajunge in centru, oamenii se plimba incetisor, masinile circula cu 30 km/h (sau ma incet daca vor sa  poarte o conversatie din mers cu amicii de pe trotuar). Locuri de parcare sunt peste tot.

     Oamenii sunt de toate felurile, mai scoliti sau nu, cu un amalgam colorat de generatii. Da, normal ca poate mi se pare ciudat cand vad colege de liceu care deja au copii mari, pe cand eu tot ma mai gandesc la niste cursuri. Dar e totul cumva firesc. 

      Ii apreciez pe profesorii care muncesc din greu incercand sa ii lumineze cumva pe copii, si organizeaza tot felul de activitati extrascolare (concursuri, parade). Poate dumnealor nici nu isi dau seama ce rol important au in dezvoltarea lor. 

       Primavara e perioada mea favorita in Zimnicea, totul e foarte verde, oamenii se ingrijesc cu drag de florile din gradini, si ai o gramada de locuri in care sa te plimbi cu prietenii (daca ai si masina cu atat mai bine). Dunarea e aproape (grija la tantari!), iar strada portului e perfecta pentru o alergare de dimineata sau seara.  Imi place sa descopar acolo oameni care au grija de ei si incearca sa faca sport cu regularitate. Parintii ies in parcul central sa isi plimbe copiii, iar adolescentii mai beau cate-o doza de bere pe treptele fostului cinematograf dezafectat, visand la viitor. Cate-o carciuma gasesti pe langa fiecare magazin alimentar, dar chiriasii acestora sunt de obicei pasnici si binevoitori. 

  Punctul de atractie este malul Dunarii, din primavara pana toamna. Curajosii fac baie, familistii ies la gratar, tinerii organizeaza drumetii si pleaca chiar si cateva zile cu cortul pe malul apei. Pescarii sunt nelipsiti, iar plimbarile cu barca te poarta in locuri fantastice. 

   

 Despre Dunare as putea scrie enorm, plimbarile intr-acolo cuprind o gama variata de situatii, de la trezitul de dimineata pentru pescuit, la iesitul la bronzat si balaceala  cu prietenii, la plimbari romantice sau confesiuni intre prieteni.  

   Cunosteti tagul celebru "priveste cerul"? In Zimnicea gasesti, scris pe un bloc, replica sarcastica "priveste-o pe ma-ta!". Nu spun ca e ok si educativ, dar....

 Afaceri mici se dezvolta timid, oamenii incearca sa isi puna in valoare meseriile de-o viata. Toata lumea cunoaste pe toata lumea, sau au cel putin o cunostinta comuna (pentru adolescenti chestia asta e foarte enervanta, dar pentru cei de varsta bunicii mele e un izvor de aduceri aminte). 

  Comunitatea  se dezvolta efervescent si pe net, cu opinii colorate pe Facebook. 

   Avem fotografi locali foarte talentati (vezi Stanculet Nicolae,  aici profil si foto ) care pun in valoare peisajele locale, sau oameni care incearca sa promoveze turismul local vezi aici.

Curtile sunt o oaza de relaxare. 

  

Sa nu uit de campurile superbe de rapita din perioada asta (nu ne-am putut abtine de la o sedinta foto): 

Pe masura ce scriu, imi dau seama ca nici acum nu mi-am sedimentat prea bine sentimentele fata de orasul natal, dar am lasat in urma perspectiva de acum cativa ani cand vedeam doar lucrurile negative. Acum vad mult potential, tineri priceputi,  visez la o comunitate unita care ar putea sa isi usureze mult viata prin  idei noi si colaborare. 

  Astept completari si idei !

PS 

  La plecare, am vazut pe drum o caruta cu fan in care un baietel de 12-13 ani mana calul in timp ce asculta muzica in casti.   (n-am putut prinde poza).

Cele de mai sus sunt strict opinii personale. 

Fotografii din arhiva proprie.

Omul vraiște

       

 "Pentru mine cuvântul vraiște este unul cu o enormă forță de impact vizual și senzorial. evocativ și visceral. Omul-vraiște este cel care nu reușește sa-și pună ordine nici în sentimente și nici în ambiții, nici în cunoștințe și nici în convingeri, nici în reacții și nici în metabolism. El este activ dar ineficient, un om care îmbătrânește dar se încalță în continuare cu ghetuțe de copil, simte mai mult decât semenii săi, dar comunică mai puțin, are răbdare în fața detaliilor și este grăbit în fața esențialului. Un veritabil om vraiște are oroare nu de vid, ci de Cosmos, adică de sistemele organizate. Ceea ce-l fascinează pe omul vraiște este Haosul, și pe bună dreptate. Un artist profund, nu poate ave decât un singur adversar, dezordinea, altfel spus, haosul. În fața unui univers ordonat nu mai ai nimic de făcut și de adăugat, cu adevărat activ nu poți fi decât în acele lumi în care mai e ceva de făcut, în care dezordinea, starea de vraiște justifică efortul acțiunii."

                                                                               (Matei Vișniec, Negustorul de inceputuri de roman)
Mi-a placut fragmentul.  Sigur fiecare cunoaștem câțiva oameni vraiște. Sau poate suntem.

daca intr-o acuarela o pensula

Bun venit in spatiul meu. Pe facebook ne plac afirmatiile scurte si concise. spirituale. witty, cum ar zice englezul. Nu am asa ceva, sau daca am, prind o viata a lor straina de mine, mai profunda in sens decat le-as fi dat eu.
Uite, deja cand scriu fraze lungi un fel de meta-eu,  din spiritul vremii, se stramba la mine si  spune ca e un baroc exagerat.
Acum o sa incerc sa ies din sfera mea de egoism si vanitate si sa te includ un pic in discutie. Ai citit "daca intr-o noapte de iarna un calator", de italo calvino? Poate nu, nu e atat de cunoscuta. Dar e speciala pentru ca te poarta dintr-o rama in alta, te duce de pe canapeaua pe care stai dand paginile pana departe, in vietile altora. Sa tragi cu ochiul, fara sa te acuze nimeni de voyeurism (frumos termen).
Uite un desen (stai sa il incarc):

Asa.

Stiu, nu e impresionant. Il putea face oricine, si un copil. Dar nu il face oricine. Il face cine are chef. Iar cheful asta e cumva un dar. 

Presupun ca si tu ai metode de relaxare. Obiceiurile alea mici si ciudatele, pentru care singura explicatie este ca "iti place". Mi se pare cea mai sincera motivatie. Iti place, si atat. E ceva dinauntrul tau care nu cere explicat mai mult. 

Ok, partea mai ciudata e ca am vorbit singura tot timpul cat am desenat. 

Exercitiu de sinceritate si imblanzirea vanitatii, as zice. Si o doza de superficialitate. Revin. 

esti cu mine in calatorie pana aici. Nu stiu unde mergem. O sa incerc sa te fac sa ma placi, nu ma supar daca nu reusesc. Dar vom descoperi lucruri. Despre ritm. Despre cum putem sa ne concentram pe un text mai mult de cateva secunde.  despre a scrie dintr-o suflare. despre autocenzura si dresajul din copilarie. 

Iresponsabil

              Am trecut la acuarele. E copilaresc, imatur si distractiv. In comparatie cu acrilicele, cel putin, unde ar trebui sa tragi linii clare, cu vopsea densa, amestesc de miere. E alta poveste, destul de placuta, dealtfel.   Dar acuarelele... sunt mai incerte, mai confuze, si se trezesc deodata, amestec subtire, in explozii de culoare. Initial intense,dar care  apoi cu timpul palesc  intr-un pastel naiv.  De aproape, desenul in acuarele e nepotrivit, imperfect si fara sens. Dar din perspectiva, descoperi un peisaj cu reguli cunoscute, formele se compun de la sine. Sau de la tine, din imaginatia ta.
               Multe desene in acuarele imi ies prost. E de ajuns un detaliu prea evident, sau mai degraba incercarea de a face totul cat mai real, cu linii clare. Sfarseste in butaforie.
 Dimpotriva, cand esti relaxat si cumva nepasator, culorile pornesc unele din altele firesc si lasa loc de umbre si forme. Niciodata o floare nu va arata de doua ori la fel, culoarea se duce cum vrea ea, ca un copil incapatanat.
         Si in final iti place unicitatea asta iresponsabila a tuselor mici.

experimente

Libertate, de un fel sau altul.

Ruperi de ritm II (Brasov)

o zi perfecta

Soare de toamna