Am fost ieri la
țară, un loc drag unde ajung doar de două-trei ori pe an. Un sat de câmpie cu
ulițe mici, oameni gospodari, bunici care tresară când aud o masină la poarta
:”Or fi venit nepoții în vizită?”.
Un loc al statorniciei, în care
te întâmpină pe străzi, reconfortant,
aceleași fete de când te știi. Mai puțin cei despre care afli că au murit. Personajele sunt aceleași, timpul se succede în
anotimpuri, generatii, nunți, nașteri și înmormântări. Nașteri mai puține, că
tinerii au plecat la oras. Morți mai multe, că deh…
Nea Ursu a murit la câteva
săptămâni dupa sărbătorirea vârstei de 100 de ani. A venit și televiziunea la
ziua lui!, zice, parcă cu un strop de invidie, un vecin.
“Doamna”, un alt personaj al locului în tinerețe a fost profesoară de română, a
avut ca elevi cam tot satul, de la 60 de ani în jos. Doamna are acum 97 de ani.
Și se ține bine. Când eram mai mică și mergeam în vizită (prinsese drag de
mine) ne servea mereu chiseaua cu
dulceață de trandafiri, facută de dumneaei. Apoi mă întreba de școală, ce vreau
să fac când mă fac mare. Și povestea de nepoți. Are mai mulți, dar unul i-a
murit, focul ei…. În fiecare an, aceleași vizite, conversația după același
ritm. Dupa o vreme, a început să ne servească cu ruladă și miniscroissant. Nu
mai făcea dulceață, iar din oraș găsești
să cumperi de toate. Nu la fel de gustoase, totuși. Acum mă întreabă cum
e la muncă. Și când mă mărit.
A fost o zi
însorită de toamnă, numai bună de stat la un pahar de vorbă pe langa un grătar
cu verii, unchiul și mătușa. “Ce mai faceti, ce planuri aveti, măi copii?”
Discuții relaxate, glume. Ne vedem rar.
Pe seară, când ne alungase frigul în casă, sună telefonul
unchiului. “Alo! Aoleu..când, acuma? Săraca…”
Murise tușa Gigica, vecina de
peste drum. Era bătrână, trăgea să moară de câteva zile. Doar pe băiat îl mai avea. El, singur, nu știe ce să facă
acum.
Unchiul pleacă, ne spune că se va întoarce târziu. Matușa ia telefonul
: Tușa Ioana, să nu te sperii, dar a murit tușa Gigica. Vin sa vă iau, să o
îmbăiem. Tușele astea au crescut
împreună pe uliță, au îmbătrânit împreună, acum se îngroapă una pe alta.
Ordinea nu o știu, dar rânduielile le au pregătite.
De dimineață,
ne-am strâns iar toți la cafea..Unchiul mai nedormit, normal… Între timp, un
alt vecin mai nimerește pe la noi. O namilă de om, zâmbitor ca Moș Crăciun:
-Dane, de la salata ta am răcit! “-Păi cum așa?”îI ntreabă unchiul. “ –Eh, am
mâncat de poftă toată farfuria…apoi m-am trezit la miezul nopții stricat la
stomac.. și cum am stat eu așa, tremurând de frig în fundul curții...iaca!” Continuă cu voie
bună, cu povești despre pisici, tinerețe.
Seamană cu Moromete, vorbește rar și apăsat: -Plecați și voi în Anglia, eh? Haha, să va dau
eu o adresă...am un nepoot...director la Rolls Royce, o piticanie! Dar are un
cap… și-a luat iaht, motociclete, avion. Auzi, avion?! Ce-i trebuie lui avion? Și am vorbit cu el.. Când vin și eu să ma plimbi cu iahtul? Și
știi ce mi-a zis?!” Păi vino, dar nu știu dacă am timp…” Auzi! N-are timp. O
piticaniee, dom’le, atâtica este…. Dar are un cap...nu degeaba director. Dar
n-are nimic altceva în capul ăla”. La plecare, către matușă-mea: - Auzi, dacă
iti aduc niște făina faci și tu niște gogosi pentru diseară, pentru tușa la
priveghi? Hai, că e de-a noastră.
Suntem gata de plecare spre București. Am pus în
masina pachetele, brânza, dulcețurile, murăturile.
-Auzi, nu mergi și tu să pui o lumânare la mort? îi spune mătușa
vărului meu. - Nu merg, răspunde sec.
-Dar tu, Mirela, ce zici? Hai, mergeți împreună, sunt toți vecinii acolo…
-Nu, ne pregătim de plecare acum. Am refuzat din încăpățânare, nu aș
fi vrut ca ultima imagine pe care o am dintr-o vizită la țară să fie asa. Mi-o aminteam pe tușa stând în poartă,
ghemuită pe un scaunel, cu ochii spre ulită. An dupa an, era tot acolo. Din poarta ei vedea toată strada, și privea
așa ore întregi.
O moarte la sat
e altceva. Obiceiurile acestor momente, oricât de absurde îmi păreau, cred ca
au rolul lor. Vecinii se strâng lângă familia decedatului, îi ajută sa treacă
mai ușor prin asemenea momente. Bătrânele știu tot ce se face, cum se face, câte oale, câtă colivă, câte prosoape. Zumzăie
de colo colo, dau impresia că totul e sub control, că e o rânduială și o
procedură standard care te va ajuta să treci cu bine peste moment. Mai ales în
cazul asta, cand omul s-a trezit singur cu mama moartă în casă.
Da, simt un
anumit disconfort când scriu despre asta. Stau acum în București, la etajul 7, în
fața laptopului, și tastez stări de spirit și oameni parcă din alte veacuri,
deși totul s-a petrecut azi. Se aude vecinul de sus înjurând, câteva obiecte
grele scot un sunet surd în tavan. Nu,
la el nu m-aș duce daca aș avea vreo problemă.
La o sută de kilometrii depărtare însă niște oamenii stau cu lumânări pe lângă un
sicriu, manâncă gogoși și spun povești din tinerețe. Și asta face mai mult decât orice firmă de
funeralii cu program nonstop de pe strada Lizeanu.
M, dec 2016
