O foaie alba. Asta e tot ce ai. Ai totul. Ma uitam la un copac azi. Ramuri mari, din
care se ramificau apoi crengute mici si slabe, nenumarate, parca impungeau
aerul. Apoi mi-a venit o imagine ciudata.. ma intrebam daca toate acele
crengute, liniute negreu, au ceva in comun, in afara de trunchuil mare din care
provin toate..? daca punctul din varful celei mai fragile crengute se poate
atinge vreodata cu punctul din varful altei crengute, aflata la cativa metri
departare. Si in timp ce le priveam conturul zugravit pe albastru, mi-am imaginat spatiul negativ.
matricea. Copacul, cu toate ramurile dantelate, a fost turnat in matricea
aerului. Astfel incat, fiecare punct ce
intrsecteaza varful crengutelor cu spatiul din jur e de fapt parte a aceluiasi
material, ce se intersecteaza prin puncte de o anumita densitate cu sine
insusi.
Astfel, cand avem o foaie alba,
de fapt nu e goala, ci e plina de infinitul posibilitatilor ce nu au cazut prada selectiei. Care asteapta
sa treaca prin filtru. Filtrul nostru, asa cum il facem noi. Mai departe, un
scriitor nu alege ce sa scrie, ci doar pune conditii pentru a selecta:
calitative, de perspectiva, de excludere. Nu stim exact ce sa scriem, dar stim
ca nu vrem sa fie ingrozitor de trist. Booom, au disparut toate povestile
despre sperante distruse si morti nemeritate.
Nu vrem sa fie monden, deci booom, dispar ..si tot asa. Desigur, cu
excluderi specifice nu ajungi nicaieri, trebuie sa faci o sita mai deasa. Nu bag mana in foc totusi ca functioneaza
chiar asa, dar e intrucatva corect. Mai departe, se ajunge la momentul cand
filtrul il ai deja format, si doar il aplici.
Filtrul e format din cunostintele tale, atitudinile, stilul. Hai sa revenim la foaia desertica, alba si
goala. Cu infinitul de posibilitati. Dar infinitul rece si indepartat nu te
linisteste cu nimic, ba din contra. Noi nu vrem plaja, vrem grauntele de nisip.
Pe care le putem numara, aranja in gramajoare si putem face calcule
probabilistice cu ele. Asa. Ne scuturam
din ameteala infinitului, ne cautam un adapost.
Uite aici, in barul asta studentesc.
Mese ingramadite, studenti la 18-23 ani, varsta cand par atat de seriosi
unii si totusi stii ca de cele mai multe ori e doar o masca , si majortatea sunt gata sa se
lase impresionati si subjugati de oricine cu siguranta de sine, sunt atat de
disperati dupa un crez si-un scop sau o cauza. Asa, asta e atmosfera. Un bar
studentesc, lejer, fara fite, cu acorduri rock pe fundal, o perdea de fum
acceptabila, clinchet de sticle de bere si zumzet de vorbe. Mai departe.. sau
mai bien zis, mai aproappe. Avem nevoie de o persoana, cu care ne putem
identifica. Nu vrem sa fim o constiinta nedefinita in desert,nu? Nu putem fi
nici dara de sperante confuze care se aduna cu fiecre suflu de fum, chiar daca
pare atat de concreta incat o putem simti plutind pe piele. Nuu, vrem ceva si
mai concret, cu greutate. Un om. Un
barbat, la masa de langa usa. Singur, asa cum ii sade bine unui observator. Nu
iti dai seama din prima daca e in interiorul sau in exteriorul atnosferei de
acolo. Poate nici el nu stie, dar totusi
sta acolo. Nu e in alta parte, e sngur acolo. Fredonand un pic de alice cooper,
sorbind din a doua bere. E cu cativa ani
mai mare decat stundentii astia ingrozitor de tineri de aici, si nu stie exact
ce cauta el aici. Ar putea fi cu prietena la un eveniment mai matur prin
centru, poate la teatru. Ar putea fi acasa. Ar putea fi cu colegii de munca,
tot la o bere, dar intr-un local mai de doamne-ajuta. Dar vine aici, e a doua
oara, prima data a fost din intamplare. Si ceva il tine aici. E muzica buna. E
tineretea si avantul lor. E meniul ala facut la misto, ca si cum nici patronii
nu ar lua localul in serios, ca si cum nu ar avea impozite si chiria de
platit. Si de ce e singur? Nu ar stii pe
cine sa mai aduca, sa fie sigur ca nu ar judeca in niciun fel locul. E uimit in
continuare de cat de frumosi sunt toti, chiar si asa, sau chiar datorita
stangaciei lor vesele. Acestia snt
oamenii seriosi de maine. Doamnele de la birouri, cu cerceii si medalioanele
lor, cu copiii la scoli private. Sau vanzatoarea de covrigi de la metrou. Sau
medicul la care iti vei trata boala. Sau agentul imobiliar. Sau sotul adulter.
Sau inginerul, actorul, sotul perfect si
cel care nu si-a mai vizitat mama de 3 ani. Dar vor fi ceva, nu studenti, fara
reducerile lor la transport, fara intrarile lor libere la muzee pe care nu le
viziteaza. O sa uite de temele la management si profii vor fi doar zei
prafuiti, lipsiti de putere si doleante.
Si de-asta strainul nostru singuratic nu isi poate lua ochii de la ei in
seara asta. Oare s-ar schimba cu ceva
lucrurile daca ei ar stii ce sunt? Daca s-ar vedea asa, coca pusa la dospit?
Sau ar actiona altfel daca ar stii exact cum vor deveni? Nu, dar fiecre dintre
ei simte, printre grijile lor importante si zambete si colegi si umbra grea a
restantelor, simte plutind acel aer imbacsit al viitorului. Si mai ciocnesc o
bere pentru asta!
M,21 nov 2013
