PInguinii și problemele lor

       Pisică-mea mănâncă mere.  Greu cu diacriticele. Nici ea nu le mănâncă de-adevăratelea. Pinguinii, ființele mitologice ale imaginației noastre, au o viață foarte tristă. Oamenii, ființe ciudate ale imaginației pinguinilor, au o viață foarte tristă. Oamenii, ființe permanente ale imaginației noastre, au o viață și de-aceea sunt triste.

Să vorbim cu sens e o libertate care te amuțește. Spune cuiva să facă orice și îl blochezi. Burebista, Deceneu. A vorbi singur e nebunie. A scrie singur e literatură.
Ioan s-a pus la somn devreme. S-a trezit într-o capiță de fân, pe cand tatăl său îl striga furios. Acum era Ion. Un Ion care a adormit în momentul nepotrivit, iar la trezire își amintea vag un vis despre altceva. Visase, ca și cum trăise, obiecte în care băgai viață. Și orișicâtă viață băgai, nu se umpleau. Oamenii au construit locuri protejate unde să le ascundă,și totuși să le deschidă cu o cheie de acasă. Seara, sau oricând aveau vreme, dar mai cu seamă în timp sau imediat după ce trăiau ceva, băgau viața în bucăți în obiectele acelea neîndestulate. Și era un fel de concurs nerecunoscut între ei, care să hranească obiectele cu o viață mai bună. Mai frumoasă, mai sociabilă. mai plină de prieteni, de călătorii, de împliniri. Iar neîmplinirile de obicei le țineau pentru ei, considerau că nu sunt hrană bună.

  - Încetează! Văd încotro te îndrepţi...e o problemă reală, nu zic nu...dar parcă prea s+a aruncat un văl comercial pe ea. Parcă e clişeu chiar şi când se abordează dintr-un unghi nou. Tehnologia, dragule, tehnologia! Păi nu poţi să arunci totul în cârca ei: moderniştii te vor considera neadaptat, îmbătrânit şi nerealist. Şi ar avea dreptate. Tehnologia e aici să ne facă viaţa mai uşoară, vor spune entuziaştii.  Uite, hai să gândim logic. Pasul unu, am identificat existenţa unei probleme, dar ştim aşa, la modul general, că ar fi una. De fapt, vedem mai multe mai mici: topirea gheţarilor, săracie, păduri distruse, animale şi plante pe cale de dispariţie, violenţă. Cauza comună, sau măcar un fir între ele ar fi...un defect uman. O lipsă de implicare, indiferenţă. Da, dragul meu. Ne-am săturat şi de asta, de activişti care ne arată cu degetul la toate colţurile şi pe toate paginile de net. În plus, industria nocivă chiar sporeşte, sub o mască  verde de eco şi bio şi activist propagandist. Mai mult, ce vrei să fac eu? Sau vecinul de blog, colegul de serviciu?  N-o să ne lăsăm toţi familiile şi jobul să mergem să ajutăm pinguinii.  Nu, nu sunt absurd, deşi îi admir din suflet pe cei care se dedică unei cauze altruiste. Dar fiecare dintre noi distrugem lumea prin omisiune. De exemplu, azi când ai văzut doi copii îmbrâncindu-se pe stradă şi vorbind vulgar, ai făcut ceva? Nu, ai trecut mai departe, blamându-le părinţii de ignoranţă şi educaţie precară. N-ai făcut nimic, ba chiar te-ai făcut ca nu observi şi te-ai îndepărtat repede, nu cumva să te prindă la mijloc în scandalul lor. Sunt copii, ai zis, poate se mai schimbă în timp. Sau în orice caz, e vina părinţilor şi a profesorilor. Şi punct, ai pasat răspunderea altcuiva. 

#eco #bio #green #notmyproblem

Mahabharata

 Nu ar trebui sa vă spun asta, dar "mahabharata" a fost multa vreme parola mea de hotspot pe telefon. 

Era un cuvânt învățat la ora de istorie dintr-a V-a, care era mai degrabă un fel de cultură generală a Orientului Antic, când domnul Anton ne-a spus, cu seriozitatea obișnuită, să punem bine caietele, că ne va da lucrare de control în clasa a VII-a. Pentru niște puști la pubertate, 2 ani păreau o veșnicie, așa că eram siguri că domnul Anton va uita să pună în practică amenințarea. Ne-am luat totuși măsură de precauție și i-am întrebat pe colegii de la clasele mai mari dacă au pățit și ei așa ceva. Veridictul a fost implacabil, caietul trebuia păstrat cu sfințenie. Și da, după alte 3-4 semestre, navigat printre secole și culturi, domnul Anton a intrat la clasă și a zis "Lucrare de control. Cultura și civilizație Orientului Antic și a Greciei Antice ", de parcă lecția fusese ieri.  Era dur, adică avea așteptări mari. La costum, cu ziarul mereu la purtător și discret, glumea îndeajuns cât să simțim că îi trecuseră prin față cel puțin 10 000 de generații de adolescenți nazbâtioși, dar mereu ne punea să muncim pentru fiecare punct în plus. 

Am avut 8, 9 și 10, cele mai muncite note de 10 pe care le puteai primi de un profesor. 

Tot din cauza dumnealui am stat prima data 4 ore într-o bibliotecă, spilcuind din volumele lui Eliade despre istoria religiilor. Nu aveam internet prin 2005, nici mobil, iar în ziua aia am uitat că trebuia să fiu acasă demult, pregătindu-mă pentru o nuntă. Cred că am fost printre puținii copii certați că am stat la bibliotecă. Dar țin minte și acum cele 5 coli subliniate cu creionul pentru a ține rândul drept și scrise cu stiloul, cu litere majuscule urâte HISTORIA, MAGISTER VITAE. 

Și a fost, fără să ne dăm seama atunci, unul dintre marii noștri dascăli ai vieții.

Prin clasa a noua, în primul an de liceu, dezrădăcinați de școala copilăriei, cred că îi duceam dorul, desi toți ne arătam bucuroși că am scăpat de orele așa grele. Într-o vacanță de sărbători, când am ieșit cu foștii colegi de clasă, ne-am gândit că ar fi frumos și amuzant să mergem să îl colindăm, în Ajun de Crăciun, pe proful de istorie. Nu mai făcusem asta de mici. Am urcat în scara de bloc întunecată, domnul Anton ne-a răspuns suprins, sobru ca de obicei, dar bucuros de vizită. Sau așa îmi place să imi amintecs, ca de fapt nu cred că a apucat să spună ceva dupa ce a deschis ușa, noi am început zâmbind să cântăm, cu forță, mândri că ne data asta îl luasem noi pe dumnealui prin surprindere. Cântecul s-a terminat și domnul Anton ne-a spus că revine imediat și atunci ne-am dat seama că, după obicei, ar fi trebuit să ne dea răsplata colindătorilor, dar cum să primim noi ceva de la domnul profesor, că știam că salariile de profesor sunt mici, iar noi venisem doar să îi facem o vizită copilărească, nu să îi luăm banii, așa că ne-am rușinat și am fugit până să apuce să vină înapoi. Eram deja copii mari, dar nu îndeajuns de mari încât să știm că ar fi trebuit să rămânem pe loc. Nu știu despre ceilalți colegi, dar cred că ani la rând ne-am simțit apoi prost că am fugit și aveam impresia că domnul Anton va fi supărat pe noi mereu și ne va ține minte. 

Am crescut, ne-am vazut de vietile noastre si am plecat din oras. Il mai vedeam rar, de departe, cum urma acelasi traseu spre scoala, in camasa si cu ziar, gata sa ii poarte si pe alți elevi prin Grecia Antică si prin gădinile Semiramidei. Si la fel ca noi, si ei se temeau și il respectau în același fel, mergând tăcuți spre clase când suna clopoțelul.  După alți câțiva ani, am auzit că s-a pensionat, lucru care părea absolut imposibil, elevii cum mai învățau istorie?  Așa a fost și lectia despre Căderea Romei. Cum să înveți 2 ani despre romani și apogeul civilizației și apoi să cadă? 

După ani, după un alt ajun, am aflat că a murit. Și am mai aflat că de fapt va trăi în continuare prin generații întregi de elevi care au exact aceleași amintiri despre dumnealui.  

02.01.2023