vineri, 7 septembrie 2012

zgomotul lui Azi


             
                                                          

                            “ Si restul e tacere..”
                                                               (Aldous Huxley)


Paradoxal. Vrem sa ne facem cunoscuti. Sa ne definim o personalitate puternica, fortandu-i pe ceilalti sa o recunoasca.  Uita-te la mine! striga aparitia noastra. Uite, port blugi taiati, am parul verde, port pantofi cu toc, port rochite voalate, port ochelari cu rame groase cu toate ca nu am nevoie. Doar uita-te! Fumez nonsalant o tigara, ma plimb cu cartea dupa mine in metrou.Sunt un rebel, o razvratita, un om de afaceri, un intelectual. Constientizeaza-mi prezenta. Imi joc bine rolul.
Si aici incepe paradoxul. Castile in urechi. Privirea fara tinta.Tacerea. Zgarcenia, nepasarea. Egoismul.  Aratam ca avem ceva, apoi nu mai impartim nimic.
Metroul, in opinia mea, e o oglinda fidela a relatiilor sociale de azi, mai ales intre persoane cu varsta intre 13- 40 ani. Intram. Observam doar daca e plin sau nu. Oamenii par obiecte de decor ce dau camerei un aspect echilibrat sau aglomerat. Daca avem noroc, gasim un scaun gol, ne asezam si.. privim in gol. Nu il poti privi pe veciunul sau vecina din fata, va parea ca te holbezi si..nu-i politicos. Doar traim intr-o lume grabita, ocupata. Trec sute de persoane zilnic pe langa noi, iar economia daruirii e crancena.  Asa ca nu ii intrebam din priviri, iar la randul nostru suntem eliberati de povara cautarii unui raspuns.
Fete incruntate, activitati superficiale. E o tacere apasatoare, incercand sa ne tot ignoram prezenta.

Prin exemplul de mai sus, doresc sa ilustrez faptul ca, in ziua de azi, in minunata lume noua, tacerea a devenit o problema de amploare. Pentru a supravietui, oamenii s-au strans laolalta si au construit ziduri groase in jurul comunitatilor in care traiau. Astazi, fiecare isi cladeste propria sa cetate.  
Dialogul, in aceasi maniera, isi pierde calitatile. Inainte erau evaluate calitatile unei comunicari, profunzimea ideilor dintr-un dialog, respectul intre participanti, modul de expunere a ideilor. Astazi, in majoritatea situatiilor, dialogul e apreciat pentru simpla sa existenta. “Exista comunicare in grupul acesta, in familia ta” . Simpla existenta a dialogului e extrem de pozitiva, dialog perceput ca opusul tacerii, inversul ignorarii celorlati, o impartasire a propriei fiinte dincolo de aparente.

Si paralela dintre tacere si dialog nu se opreste aici, ca un binom de contradictii ce se evidentiaza prin contrast.
Brusc,asta ma duce cu gandul la ..modulatii digitale. Informatia de baza, zero si unu, intr-o succesiune aparent de neinteles la prima vedere,  care compune printr-un sir informatiile  esentiale.
Mijloace de expresie. Cuvinte, priviri, gesturi, picturi, fotografii, melodii.
Pe de alta parte, asistam si la o suprasaturare a mediului social  datorita cantitatii uriase de informatie ce ne agaseaza in fiecare moment.  In fiecare zi, oamenii afla lucruri noi despre evenimente ce se intampla la distante de mii de kilometri, campul vizual e inundat fara oprire de  culori si forme, sunetele nu inceteaza, linistea dispare. Desigur, informatiile sunt utile, dar de cele mai multe ori ni se ofera trunchiate, fragmentate, incat e foarte greu sa recompunem imaginea de ansamblu.
Iar tacerea, pe parcursul unei zile, ramane o raritate, incat de multe ori ne trezim exclamand “am nevoie de putina liniste!...sa imi aud gandurile”. 

Asa se prezinta, pentru mine, conceptul tacerii in ansamblu. Intr-un mod particular ne putem referi la tacere ca parte componenta a dialogului, la pauzele de vorbire.
Astfel, tacerea e un de cele mai multe ori un raspuns, la nivel de meta-comunicare.
Pentru a exemplifica, pornesc de la urmatorul dialog:
“Ea: ai dus gunoiul?
El : ....(Liniste)” 
Tacerea lui poate insemna indignare ( cum poti intreba asa ceva? Normal ca l-am dus.), vinovatie ( imi cer scuze,speram sa uiti de asta.) sau pur si simplu indiferenta totala. Un lucru e sigur: pentru a putea comunica fara cuvinte, e nevoie ca partenerii de dialog sa se cunoasca reciproc, chiar sa aiba o legatura afectiva puternica, tacerea devenind astfel o modalitate de a inlocui vorbirea traditionala, prin sunete.
In cartea lui Isaac Asimov, A doua Fundatie[1],  inteleptii dezvoltasera o metoda de comunicare fara propozitii, unde tacerea avea un loc important, ideea sustinuta prin urmatorul fragment: ..Mintile adunate acolo se intelegeau perfect nu doar din teorie, ci mai ales prin practica indelungata prin relatiile cu diversi indivizi. Discursurile, asa cum le cunoastem noi, nu erau necesare. Un fragment de propozitie nu era decat o redundanta. Un gest, un mormait, incordarea unui muschi al fetei...chiar si o pauza suficient de indelungata aduceau cu sine o bogatie de informatii.
Mai sunt si alte momente  in  carte unde  e explicat sensul tacerii:
Primul Vorbitor facu o pauza de o clipa pentru a permite indivizilor de acolo sa cugete la toate implicatiile.
Alta pauza,in care analiza reactiile, apoi relua...
Mai intra in discutie si conceptul de ascultare pasiva, prin care se poate exprima intenţia de continuare a unei expuneri, dezvăluirea unor idei, sentimente sau atitudini care ar putea fi blocate prin intervenţie verbala, fiind o incurajare muta adresata partenerului de dialog.
Intr-un final, nu trebuie sa uitam de scoala lui Pitagora, ai carui ucenici pastrau o perioada de cel putin doi ani de tacere. Aceasta practica, desi extrema pentru zilele noastre, era folosita pentru a le oferi un prilej de a invata prin ascultarea celorlati si a-i invata sa pretuiasca puterea cuvantului.


  nota: am luat nota 4 pt eseul acesta.

 



[1] Isaac Asimov, A doua Fundatie, Editura Adevarul Holding, Bucuresti, 2010