Pe 13 decembrie a sosit pe aeroportul Otopeni. Ceremonia a fost discretă, fără public mult. Până și jurnaliștii prezenți s-au simțit intruși. Militarii Regimentului de garda au fost actori fără cusur.
Îmi vin cuvinte mari în minte. Pentru cu nu am luat parte prea des la asemenea evenimente (deși particip la muulte ceremonii). Dar nu suntem oamenii care se ne asumăm cuvinte mari. Ne e rușine să spunem noblețe, demnitate, patriotism. Pentru că prea mult timp cuvintele astea au fost luate în bătaie de joc sau folosite că stindard al minciunii. Ar trebui să inventăm cuvinte noi pentru momentele acelea când, preț de câteva clipe, nu mai exiști cum te știai și crezi în ceva mai mult.
Sambata dimineata nu stiam la ce sa ma astept. Si am ajuns intr-o Cale a Victoriei infranta si inflorita. O altfel de plimbare:muta, cu ochii in pamant.
Cred că oamenii au plâns un om frumos, în primul rând. Apoi au plâns a remușcare, pentru că nu și-au cunoscut regele. Și apoi au mai lăcrimat și pentru țară asta, a noastră și a nimănui.
Am auzit vorbindu-se apoi de o pierdere generalizată a speranței. Da, e păcat că majoritatea abia acum ne dăm seama ce a reprezentat Regele. Dar avem discursul și crezul lui, astea nu au murit, ni le-a lăsat moștenire. Avem ce învață de la el, din noblețea și modestia acestui om. Demnitate, identitate, memorie. E câte ceva de învațat pentru fiecare, ar trebui să fim recunoscători.
