napolitane

Acasa. Trecut un pic de zece ale serii, cu laptopul pe banca in curte. Un pic racoare, un vant usor, latrat de caini prin vecini, flori de liliac pe masa. Un pahar de vermut de la mama.

e locul unde mi-am petrecut serile de copil,cu ochii pe cer si fara frica de intuneric, adulmecand aroma ierbii. Desigur,atunci mi se parea ca stau. Si nu fac nimic. Era liniste si pace,nu aveam nevoie de altceva. Pe banca unde am stat atatea dupa amiezi citind pana cand frigul serii ma trimitea in casa ,sa ma infasor in haine groase si lalai. Apoi ma urcam usor in par,cu miscarile pe care le repetasem ani in sir,pe aceleasi crengi,mangaind aceeasi scoarta.acolo sus e si mai liniste,doar cateva acoperisuri se profileaza pe orizont, cateva lumini,cateva povesti indepartate. Ce-mi pasa? Eu sunt cu ale mele, cu eroii mei, cu bataile inimii. Si atat.

Atunci nici nu existau amintirile cu voi, cu fiecare zuluf din parul lui carliontat, cu profii din liceu, cu privirea ta indignata. Atunci nu stiam cat o sa iubesc, cat o sa uit, cat n-o sa-mi pese. Stiam doar sa vorbesc cu omul al carui nume e rau curgand lin printre pietre, sa reconstruim vorba cu vorba vechile lumi, vechile intrebari. Da, la varsta ceea orice copil e filozof. Si am profitat de asta. Apoi, am uitat si de el, cand grijile si pletele albe i-au amintit ca nu mai e copil. Am trecut mai departe, cu indiferenta cu care un pusti arunca o piatra dupa ce a gasit una mai colorata. De la om la om, de la poveste la poveste. pana cand incepi sa cauti tot felul de scuze pentru a nu te mai simti vinovat ca nu mai esti tu. Apoi iti amintesti ca erai sigur ca vei muri, atunci cand nu vei mai cauta oameni, deslusi detaliile, cand nu vei mai vorbi cu florile si nu vei mai da fiecarei atingeri un inteles. Si ai murit. Ai intrat in trup.