“ Si restul e
tacere..”
(Aldous Huxley)
Paradoxal. Vrem sa ne facem
cunoscuti. Sa ne definim o personalitate puternica, fortandu-i pe ceilalti sa o
recunoasca. Uita-te la mine! striga
aparitia noastra. Uite, port blugi taiati, am parul verde, port pantofi cu toc,
port rochite voalate, port ochelari cu rame groase cu toate ca nu am nevoie.
Doar uita-te! Fumez nonsalant o tigara, ma plimb cu cartea dupa mine in metrou.Sunt
un rebel, o razvratita, un om de afaceri, un intelectual. Constientizeaza-mi
prezenta. Imi joc bine rolul.
Si aici incepe paradoxul. Castile
in urechi. Privirea fara tinta.Tacerea. Zgarcenia, nepasarea. Egoismul. Aratam ca avem ceva, apoi nu mai impartim
nimic.
Metroul, in opinia mea, e o
oglinda fidela a relatiilor sociale de azi, mai ales intre persoane cu varsta
intre 13- 40 ani. Intram. Observam doar daca e plin sau nu. Oamenii par obiecte
de decor ce dau camerei un aspect echilibrat sau aglomerat. Daca avem noroc,
gasim un scaun gol, ne asezam si.. privim in gol. Nu il poti privi pe veciunul
sau vecina din fata, va parea ca te holbezi si..nu-i politicos. Doar traim
intr-o lume grabita, ocupata. Trec sute de persoane zilnic pe langa noi, iar
economia daruirii e crancena. Asa ca nu
ii intrebam din priviri, iar la randul nostru suntem eliberati de povara
cautarii unui raspuns.
Fete incruntate, activitati
superficiale. E o tacere apasatoare, incercand sa ne tot ignoram prezenta.
Prin exemplul de mai sus, doresc
sa ilustrez faptul ca, in ziua de azi, in minunata lume noua, tacerea a devenit
o problema de amploare. Pentru a supravietui, oamenii s-au strans laolalta si
au construit ziduri groase in jurul comunitatilor in care traiau. Astazi,
fiecare isi cladeste propria sa cetate.
Dialogul, in aceasi maniera, isi
pierde calitatile. Inainte erau evaluate calitatile unei comunicari,
profunzimea ideilor dintr-un dialog, respectul intre participanti, modul de
expunere a ideilor. Astazi, in majoritatea situatiilor, dialogul e apreciat
pentru simpla sa existenta. “Exista comunicare in grupul acesta, in familia ta”
. Simpla existenta a dialogului e extrem de pozitiva, dialog perceput ca opusul
tacerii, inversul ignorarii celorlati, o impartasire a propriei fiinte dincolo
de aparente.
Si paralela dintre tacere si
dialog nu se opreste aici, ca un binom de contradictii ce se evidentiaza prin
contrast.
Brusc,asta ma duce cu gandul la
..modulatii digitale. Informatia de baza, zero si unu, intr-o succesiune
aparent de neinteles la prima vedere,
care compune printr-un sir informatiile
esentiale.
Mijloace de expresie. Cuvinte,
priviri, gesturi, picturi, fotografii, melodii.
Pe de alta parte, asistam si la o
suprasaturare a mediului social datorita
cantitatii uriase de informatie ce ne agaseaza in fiecare moment. In fiecare zi, oamenii afla lucruri noi
despre evenimente ce se intampla la distante de mii de kilometri, campul vizual
e inundat fara oprire de culori si
forme, sunetele nu inceteaza, linistea dispare. Desigur, informatiile sunt
utile, dar de cele mai multe ori ni se ofera trunchiate, fragmentate, incat e
foarte greu sa recompunem imaginea de ansamblu.
Iar tacerea, pe parcursul unei
zile, ramane o raritate, incat de multe ori ne trezim exclamand “am nevoie de
putina liniste!...sa imi aud gandurile”.
Asa se prezinta, pentru mine,
conceptul tacerii in ansamblu. Intr-un mod particular ne putem referi la tacere
ca parte componenta a dialogului, la pauzele de vorbire.
Astfel, tacerea e un de cele mai
multe ori un raspuns, la nivel de meta-comunicare.
Pentru a exemplifica, pornesc de
la urmatorul dialog:
“Ea: ai dus gunoiul?
El : ....(Liniste)”
Tacerea lui poate insemna indignare
( cum poti intreba asa ceva? Normal ca l-am dus.), vinovatie ( imi cer
scuze,speram sa uiti de asta.) sau pur si simplu indiferenta totala. Un lucru e
sigur: pentru a putea comunica fara cuvinte, e nevoie ca partenerii de dialog
sa se cunoasca reciproc, chiar sa aiba o legatura afectiva puternica, tacerea
devenind astfel o modalitate de a inlocui vorbirea traditionala, prin sunete.
In cartea lui Isaac Asimov, A
doua Fundatie[1], inteleptii dezvoltasera o metoda de comunicare
fara propozitii, unde tacerea avea un loc important, ideea sustinuta prin
urmatorul fragment: ..Mintile adunate acolo se intelegeau perfect nu doar din
teorie, ci mai ales prin practica indelungata prin relatiile cu diversi
indivizi. Discursurile, asa cum le cunoastem noi, nu erau necesare. Un fragment
de propozitie nu era decat o redundanta. Un gest, un mormait, incordarea unui
muschi al fetei...chiar si o pauza suficient de indelungata aduceau cu sine o
bogatie de informatii.
Mai sunt si alte momente in
carte unde e explicat sensul
tacerii:
Primul Vorbitor facu o pauza de o
clipa pentru a permite indivizilor de acolo sa cugete la toate implicatiile.
Alta pauza,in care analiza
reactiile, apoi relua...
Mai intra in discutie si
conceptul de ascultare pasiva, prin care se poate exprima intenţia de
continuare a unei expuneri, dezvăluirea unor idei, sentimente sau atitudini
care ar putea fi blocate prin intervenţie verbala, fiind o incurajare muta
adresata partenerului de dialog.
Intr-un final, nu trebuie sa
uitam de scoala lui Pitagora, ai carui ucenici pastrau o perioada de cel putin
doi ani de tacere. Aceasta practica, desi extrema pentru zilele noastre, era
folosita pentru a le oferi un prilej de a invata prin ascultarea celorlati si
a-i invata sa pretuiasca puterea cuvantului.
nota: am luat nota 4 pt eseul acesta.